Genocide Safari

sau câteva gânduri împrăștiate despre cum fabricăm consimțământ prin artă și cultură

Wholly Mother, de Mono Mihai — care a fost expusă anul trecut în cadrul expoziției steaua. young and innocent days.

Zilele acestea, în presa culturală s-a scris despre deschiderea noului sediu Art Safari în Piața Amzei, în seara de 25 martie. Doar că puțini au scris să atragă atenția că, în acest nou sediu, a avut loc vernisajul (în prezența a ceea ce pare a fi un număr destul de mare de persoane, mai ales pentru un eveniment de genul) a Her Pain, Her Power, o expoziție despre 7 Octombrie creată prin „colarea” a două expoziții deja-existente (conform textului curatorial), una dintre acestea numindu-se „Women Heroines and War” (!). Evident, absolut nimic din jurul acestei expoziții nu pare să discute despre genocidul palestinian — fapt care nu doar că îl neagă (prin trecerea sub tăcere), ci ajunge să îl poziționeze, la nivel retoric, drept context al ziselor fapte de eroism.

Am aflat de acest lucru doar după ce mi-a ajuns în fața ochilor o scrisoare deschisă care chestionează această expoziție (și spun din capul locului că-mi asum faptul că nu am văzut-o cu ochii mei, ci mă bazez pe fotografii de la fața locului). Altminteri, cu excepția unor postări pe rețelele sociale, este destul de dificil să afli, de fapt, de existența acestei expoziții: nici website-ul Art Safari nu are o pagină dedicată ei, nici nu este menționat în comunicatul de presă oficial despre lansarea spațiului din Amzei; iar afișul noii expoziții, expus pe exteriorul clădirii, după cum reiese din fotografiile atașate, este destul de vag (la fel ca și titlul expoziției, în sine) și nu lasă de înțeles care ar fi conținutul acesteia — pe de altă parte, figura din lucrarea ilustrată pe afiș are un înțeles clar (o femeie cu o mitralieră). Nici nu mai vorbim despre faptul că este absolut neclar în ce măsură expoziția, poziționarea și conținutul acesteia, textul său curatorial și, în fine, mai toate aspectele sale n-au fost influențate nu doar de faptul că aceasta „face un colaj” din două expoziții care fuseseră montate anterior în Israel, ci și de faptul că este realizată în parteneriat cu ambasada Israelului. (Alt aspect notabil aici fiind, după cum arăta Luiza Vasiliu, faptul că unul dintre partenerii expoziției este o firmă care apare într-o investigație RISE Project despre traficul de migranți.)

Ministrul Culturii Andras Demeter — da, același Andras Demeter care a fost înregistrat zbierând la o audiență și care a ridiculizat protestatarii din sindicatele de cultură — vorbește într-o postare de pe profilul său despre „solidaritate și curaj”; ex-ministra Alina Gorghiu vorbește despre faptul că „violența împotriva femeilor nu are granițe.” (Mai ales dacă granițele în cauză au fost „trasate” — or, mai bine spus, șterse — în 1967, asta ca să nu mai zicem de 1948. Ups!) Evident, aceste valori sunt prezentate în izolare: pentru că nu pare că i-a trecut absolut nimănui prin cap că există un corolar aici, anume violența sexuală, reproductivă și de gen comisă împotriva femeilor palestiniene — și, de altfel, documentată extensiv pe durata genocidului, inclusiv de către cei care comiteau respectivele crime de război, violență care e numită drept „sistematică” într-un raport ONU. Nu în ultimul rând, textul curatorial amintit mai sus se termină cu un call for action difuz și vag („invitând la unirea vocilor împotriva violenței bazate pe gen în întreaga lume” — zău?), în care se subliniază faptul că expoziția este all-female. Slay, girl (literally).

E bine cunoscut faptul că sensibilități feministe (îndeosebi cele legate de violența sexuală) au fost mobilizate încă de la bunul început al genocidului pentru a crea o narațiune justificativă: violența de gen comisă la 7 octombrie devine rațiunea violenței comise nediscriminat asupra tuturor palestinienilor, indiferent de gen sau vârstă. Cât și pentru a face pinkwashing statului israelian pe clasica linie „singura democrație / singura țară care respectă drepturile omului din Estul Mijlociu” — inclusiv prin mitizarea figurii soldatelor IDF, un plan discursiv care a fost aplicat cu mult succes în sferele publice ale unor țări precum Statele Unite sau Germania. Mesajul este simplu și e următorul: anumite tipuri de violență de gen contează mai mult decât altele; violența retributivă este justificabilă și eroică atunci când e comisă de „cei buni”; iar solidaritatea este, desigur, condițională.

Invocarea acestui tip de argument într-o țară ca România, care are mai multe schelete decât dulapuri când vine vorba de violența împotriva femeilor (deopotrivă sistemică și individuală) & inechitatea socială a genurilor și care — în aceeași săptămână! — ratifică în Parlament o primă lege serioasă pe tema femicidului și prevenției violenței de gen poate părea o ironie. Dar doar la primă vedere: el codează în sine faptul că o ramură specifică a feminismului liberal a început totuși să aibă o oarecare (a)tracțiune în sfera elitelor culturale și politice — față de respingerea totală cu care s-ar fi confruntat acesta în trecut. Iar acest tip de feminism liberal este, sigur, cel care poziționează un anumit tip foarte specific și îngust (a se citi: alb, modelat de valori civilizaționale „vestice” precum moralitate protestantă, aspirațional-capitalistă etc.) de feminitate ca fiind cel dezirabil - și prin excluderea totală a oricăror forme de lupte/valențe intersecționale (îndeosebi dacă vorbim de femei de culoare și/sau trans).

Aici nu-i însă vorba doar despre felul particular în care feminismul este instrumentat retoric: e vorba de felul mai larg în care s-a fabricat consimțământul populației românești și al păturii sale privilegiate pentru genocidul palestinian. Iar expoziția asta este doar simptomul său cel mai vizibil — strategia sa discursivă, adică invizibilizarea, fiind elocventă și reprezentativă pentru felul în care s-a desfășurat întregul proces. Sigur, a existat un (contra-)discurs, însă a fost constant unul marginalizat / venind dinspre margini: fie că vorbim despre lucrări ale unor artiști precum Mihai Mono, cu „Wholly Mother” (expusă anul trecut în cadrul expoziției steaua. young and innocent days, care elogiază alegoric figura mamei palestiniene), ori de multiplele evenimente comunitare de fundraising, organizate în diverse spații neconvenționale (și adesea cu sprijinul comunității queer).

Expoziția de la Art Safari trebuie înțeleasă drept nimic altceva decât punctul ultim al procesului lent dar, ultimativ, extrem de eficace prin care s-a manufacturat consimțământul/complezența României față de genocid, capitalizând asupra apatiei și indiferenței locale: mai întâi, prin ignorarea temei de către mass-media (cu extrem de puține excepții — îmi amintesc și cum am defulat acest lucru în urmă cu un an, aici pe Substack), cât și a frecventelor proteste pro-palestiniene din perioada 2023-2025 organizate la București și Cluj; apoi, prin pasivitatea și tăcerea factorului politic: a se vedea voturile României în plenul reunit ONU din perioada aceasta pe teme conexe cu cea a Palestinei, cât absența oricăror declarații politice substanțiale (care să nu vorbească de „suferință” în termeni vagi) care să condamne crimele împotriva umanității ce se petreceau în Gaza. Lucru care funcționa drept perdea pentru faptul că, sub această tăcere, la nivel economic și diplomatic, se luau decizii prin care România devenea un colaborator activ în înfăptuirea ziselor crime — și aici mă refer în principal la industria de armament, Israel fiind direcția principală a exporturilor militare românești în acești ani, conform Snoop.

Ba mai mult, uneori se încerca activ delegitimarea, pe fond, a cauzei palestiniene fiindcă aceasta ar fi fost îmbrățișată la nivel absolut superficial, cinic și oportunist de către anumiți politicieni antisemiți ai extremei drepte (în timp ce alți antisemiți neolegionari sunt, desigur, cât se poate de entuziasmați să se apropie de omologii lor într-ale fascismului din Israel; dar contradicțiile sunt un instrument retoric convenabil doar uneori, nu?). În alte dăți, cauza per total era prezentată ca fiind o formă sinistră de antisemitism care trebuie să provoace angoasă (și) pe filonul discursiv anti-comunist: precum în preluarea 1:1, necomentată critic, a unui editorial scris de Herta Muller — în care aceasta face o apologie a discursului pro-genocid și echivalează critica politicilor Israelului cu antisemitismul, dar și „rade” gândirea anticolonialistă și „studenții woke confuzi” cu ocazia asta — în Observatorul Cultural, vorbim de alte gesturi de fabricare a consimțământului, de data aceasta, al „elitelor culturale”. Lor li se adaugă o suită de intelectuali pereni (de pildă, Dan Alexe) care continuă să nege existența genocidului și care duc războaie de tastatură pe Facebook în acest sens; să nu uităm felul în care actrița Ilinca Manolache a fost supusă unui veritabil linșaj în 2023 când și-a adăugat vocea corului de persoane care atrăgeau atenția că statul israelian exprima intenții genocidare în felul în care anunța „răzbunarea” sa pentru 7 Octombrie (intenții care, după cum am văzut, au și fost puse în practică).

Punctul ultim al unui discurs politic hegemonic este, întotdeauna, îmbrățișarea unei narațiuni de către „cultura” cu validare și putere instituțională (ergo, politică). Iar acesta este rolul final al acestei expoziții: nu doar să minimizeze genocidul, ci să-l legitimizeze. Și, ca atare, să legitimizeze și felul în care România a participat la acesta — faptul că ar fi existat un imperativ moral în spatele participării acesteia (și nu doar cinismul complexului militar-industrial local și al clasei politice), că am fi de partea bună a istoriei fiindcă am participat. Ori problema e că (la fel ca în trecut), dimpotrivă, dintocmai — nu suntem deloc de partea bună a istoriei.

Acesta este unul dintre acele momente în care nu putem să ne prefacem că arta nu este politică (cum sublinia și Paul Simula într-un text scris mai devreme, astăzi) — expoziția asta este pura ei evidență, o subliniere deloc subtilă a modului în care cultura oficială și puterea merg adesea mână-n mână. Iar Art Safari tocmai s-a delegitimat complet ca instituție independentă.