Cinemaul românesc în 2026: câteva note și previziuni

sumbre, dar și bune

Dacă ați văzut filmul, it kind of makes sense că asta e imaginea principală.

Hey,

Poate fiindcă a trecut ceva timp de când obișnuiam să țin rubrica The State of Cinema la Films in Frame — care îmi oferea un prilej bun să mai privesc mersul lucrurilor de la o oarecare distanță, să le contextualizez, să mai și speculez; poate fiindcă anul trecut, colegul Ionuț Mareș, care de regula publica asemenea analize, s-a retras discret din activitatea critică; poate fiindcă e un bun exercițiu de-a ieși din amorțirea începutului de an și din (obligatoriul?) blocaj în scris din perioada de iarnă/sărbători. Indiferent — iată câteva mici gânduri (timide, schițate) pe marginea anului ce vine în termeni de cinema românesc.

câteva idei despre câmp & ecosistem

Greșeala cea mai frecventă — după mine, cel puțin — în acest tip de analize este faptul că ele au tendința de-a se concentra în exclusivitate pe premierele (obligatoriu: de lungmetraj, mai ales de ficțiune) și de-a da măsura, pulsul, sănătatea ecosistemului cinematografic în funcție de acestea. Ori cultura cinematografică și cinefilă nu este niciodată doar atât. Ea are mereu de-a face și cu contextul mai larg în care aceasta se desfășoară, fie că vorbim de instituții (statale și altminteri), fie că vorbim de mediul mai larg, de comunitate, de lucrurile care se întâmplă în aceasta.

Totodată, trebuie spus și că această comunitate este considerabil mai mare decât cea a bărbaților terminally online care, în manieră reciprocă, se agresează și victimizează periodic pe Facebook în speranța că asta îi va menține relevanți, în centrul atenției & producției discursive. Deși tot aerul pe care îl sug cu o sete realmente vampirică din mediul ambient cu aceste scenete poate da impresia asta, la o vedere absolut superficială, adevărul e că viața cinefilă e în altă parte.

Iar acea altă parte este, în mare, cea a unei revitalizări absolut spectaculoase a fenomenului de cinecluburi, condusă în mare parte de o revitalizare a celor două importante colective cinefile din București. Anume, Film Menu (iar programul lor din ultimele luni este spectaculos de consistent d.p.d.v. curatorial), care pare să treacă printr-o mică renaștere; și F-Sides, a cărui ofertă este din ce în ce mai rizomatică atât cinematografic cât și politic, alături de asumarea, prin proiectele lor, misiunii de-a crea o comunitate mai largă în jurul cinemaului, care să fie caracterizată nu doar de statutul de lucrător în industrie, ci mai ales de un set de valori (politice) comune.

Alături de acestea, în jurul orașului au răsărit tot soiul de saloane de film mai degrabă informale (un fenomen posibil inspirat și de proliferarea, în ultimul timp, a cluburilor de lectură), dar și de o reorientare a cinematografelor către arealul repertory / classical. Sigur, Cinema Europa este exemplul cel mai spectaculos (deși încă nu înțeleg, cel puțin nu până la capăt, cum anume a reușit acesta să devină o istorie de succes de viral marketing). Dar nu-i deloc de neglijat oferta recentă de film de patrimoniu a Cinema Elvire Popesco, aflat sub proaspătul directorat artistic al Dalesiei Cozorici; proaspăt-deschisul Apollo111 Cinema își asumă la rândul său să aibă un program bogat în programe retrospective. Din păcate, singura sală care pare că rămâne în urmă este tocmai Eforie, care pare blocată între proiectarea unor filme românești din perioada ceaușistă de categorie B și C, însă, de câteva săptămâni, pare că și aici se conturează o direcție curatorială mai aplicată: cu cicluri tematice. Unele care, drept fie spus, încă nu sunt prea creative (SF estic vs. vestic, adolescența) din punct de vedere tematic, iar în sală pare să cam bată vântul, judecând după imagini, dar, să vedem totuși încotro vor merge.

Pe de altă parte, simt — și folosesc acest cuvânt tocmai pentru a marca subiectivitatea acestei impresii — că acest moment anume este unul cel puțin fragil, dacă nu chiar de-a dreptul slab pentru practica criticii scrise. Mi se pare că impactul muncii acesteia devine din ce în ce mai mic în ecosistemul mai larg, în comparație cu lucrurile pe care le reușește curatoriatul de cinema și, în genere, întâlnirile face to face.

Sigur, poate e faptul că mediul publicistic, în marea lui majoritate, pare să se fi blocat total pe Facebook și că n-a înțeles deloc că mediul social respectiv e absolut stătut și din ce în ce mai irelevant cultural, din ce în ce mai restrâns d.p.d.v. demografic, folosit în mare parte doar pentru funcția de events și auto-promovare (cel puțin nu pentru oamenii care nu par să aibe un comportament adictiv în jurul său). Precis are de-a face și cu faptul că mediul, în sine, este absolut contaminat și radioactiv după atâția și atâția ani de conflicte inutile în care, sub pretextul cinemaului, doar s-au făcut atacuri la persoană absolut sinistre.

Însă, după mine, marea problemă este că — și grație acestei fragmentări — nu pare că există un proiect mai amplu sau corerent al criticii locale, că lucrurile rămân blocate în articole cu shelf-life scurt, adică varii topulețe, mici interviuri (de la junkets au ba), cronici de întâmpinare la filme despre care s-a scris și răs-scris în media internațională (așadar, incentive-ul de-a citi o opinie locală e destul de redus, să fim totuși sinceri). Sigur, există dosarul despre AI de la Films in Frame, care a bătut fierul cât de cât încins pe temă; însă asta e una dintre marile teme ale discursului audiovizual la nivel global — ce ar fi interesant de văzut ar fi un proiect care-și asumă contextul local și care încearcă să atingă noi terenuri tematice și teoretice, noi modele de funcționare redacțională, noi abordări. Și atâta vreme cât acest lucru va lipsi din peisaj, nici critica de film nu poate avea, la modul onest, pretenția de la sine de a fi un jucător relevant în câmpul public(istic) local. Poate că un pic mai puțin narcisim / personal branding și un pic mai mult teamplay ar fi de folos aici.

Nu-n ultimul rând, înțeleg că la finele anului trecut o parte însemnată a producătorilor români au fost convocați să lucreze la anumite modificări și amendamente ale legii cinematografiei. Evident, până nu se va publica un document oficial în acest sens, e greu de vorbit pe marginea acestor eforturi — însă, dacă ce-am înțeles este corect, marea modificare ar putea fi apariția unor categorii de finanțare pentru filme cu așa-zise „microbugete”. Ori asta ar putea însemna o schimbare de paradigmă destul de mare în ce privește peisajul local și, la propriu, felul în care arată cinemaul românesc contemporan: un cinema care-ar putea fi mai viu, cu mize simultan mai mici și mai ridicate, mai rapid de făcut, mai puțin elefantin, mai contectat la actualitatea lumii și a imagini. Fiindcă asta ar însemna deschiderea unei breșe inexistente în cinemaul local, care momentan nu reușește deloc să fie suplinită de cinemaul (cu adevărat, adică nefinanțat de CNC) independent — nu faux-blockbusterele Vidra Productions făcute cu blood money din industria păcănelelor și cu bani luați din tot soiul de surse turbo-capitaliste —, din păcate, lucrurile sunt greu de intuit.

Adevărul este că industria românescă și, într-adevăr, felul în care chestiunea producției de film este conceptualizată și pusă în practică în spațiul românesc rămâne una extrem de dependentă de fondurile de stat, cu extraordinar de puține „abateri” de la regulă (cele mai multe ajung să fie programate de colegul Călin Boto în competiția națională a BIEFF; iar faptul că aceasta e dominată de cineaste vorbește mult despre dinamicile ambientale); de cele mai multe ori, în cinemaul experimental și în video art, care își asumă propria condiție marginală în raport cu discursul „mainstream” și, deci, cu metodele sale de producție.

Ca atare, cu foarte rare excepții (precum Radu Jude — care are nu doar atuu-ul vitezei la care lucrează, ci și al unui statut internațional care cu siguranță îl ajută să aibă acest ritm de muncă susținut + al faptului că a început să realizeze mai multe filme pe un singur buget), cinemaul românesc suferă de o inadecvare enormă și profundă, care va tot continua să-l faulteze atâta vreme cât procesul de producție, în sine, va fi mereu unul atât de anevoios, îndelungat și de-a dreptul lent: el va fi mai mereu cu un pas în spate față de restul cinemaului continental (și global) în absolut fiecare privință — estetică, tematică și mai ales politică.

Despre aceasta din urmă, aș zice chiar că stăm fantastic de prost: mai ales ca spațiu cinematografic național care, istoric vorbind, nu avut (nu a putut? totuși, există exemplul iugoslav) avea un cinema politic radical — și nici măcar unul care să frizeze câtuși de puțin radicalitatea. În absența unor filme făcute cu un elan vital, dintr-o nevoie existențială de-a face cinema, care nu cer permisiunea nimănui ca să existe (mai ales nu a unor pitchers profesioniști care văd totul numai în formule și rețete stătute), care să dea un șoc sistemic mediului local, nu prea văd cum anume vom reuși să ieșim din acest impas destul de evident în care ne aflăm. Și aici, sper ca cinemaul lui Jude să devină nu doar o inspirație umoristică, tematică și formală pentru noile generații de cineaști — ci mai degrabă o inspirație în termeni de praxis și producție.

Still din De capul nostru, de Tudor Jurgiu.

ok, și filmele?

2026 e un an care, pe hârtie cel puțin, pare să înceapă bine: „avem” (în logica națională, sigur) filme în ambele mari festivaluri europene istorice care deschid, în mod tradițional, anul cinematografic în termeni de premiere mondiale, adică Rotterdam și Berlinale. (Dar încă niciunul regizat de o femeie / persoană dintr-o comunitate vulnerabilă.)

În mod complet surprinzător, primul film românesc din acest an cu o premieră internațională confirmată anul acesta îi aparține lui Tudor Giugiu, adică celui mai vertical integrat jucător din industria română de film — cu 3 zile în septembrie, a cărui premieră mondială va avea loc curând la IFFR, în secțiunea Limelight. Să consultăm synopsis-ul:

„3 Days in September is described as an explosive romantic comedy that follows a woman’s unpredictable journey toward freedom and self-discovery. It was shot in September in Eforie Sud, on Romania’s Black Sea coast, during the Arome Film Creative Camp, and stands out for its ambitious cinematic approach: a 65-minute single take filmed without interruption in the garden of the Arome 22 Hotel, on nearby streets, and on the beach.”

(Am nevoie de un pahar cu apă. Cred că-mi trebuie un Emetix.)

Scuze, știu că nu se face să judeci un film înainte să-l vezi — dar cum a ajuns ceea ce pare a fi un infomercial un pic mai spălățel (aparent, strict in baza unui artificiu formal) pentru un hotel în selecția unui festival serios precum cel de la Rotterdam? Nu vom ști niciodată — la fel cum nu vom ști niciodată de ce un documentar-potret absolut banal precum Nasty a rulat la Cannes în ‘24, în loc de remarcabilul TWST al lui Andrei Ujică. Mereu mi-au displăcut acei critici care, laolaltă, constituie un soi de cor infernal de jelitoare care proclamă periodic moartea cinemaului așa cum o știm noi bla bla bla bla, dar când citești asemenea lucruri, îți cam vine să li te alături.

Pe de altă parte, la Berlinale, prezența este una destul de consistentă — și promițătoare, aș spune: începând cu noua colaborare Jude/Cioflâncă, Plan Contraplan, care, la fel ca-n cazul filmelor lor anterioare, pornește deopotrivă de la istoria comunității evreiești locale, cât și de la un pariu dialectic — o juxtapunere dintre colecția de fotografii realizate de Edward Serotta (un mare documentarist al vieții evreiești în blocul comunist) în Bucureștiul anilor optzeci, cu dosarul de urmările pe care i-l întorcmește Securitatea. Lor li se alătură noul film al lui Tudor Jurgiu, De capul nostru (mai ales fiindcă se arată în secțiunea Forum), un coming-of-age pe care-l aștept destul de nerăbdătoare, după scurtmetrajul lui precedent, Somnoroșii (2024), dar și, poate suprinzător, un film pentru copii regizat de Paul Negoescu, Atlasul Universului.

Alături de acestea, dacă e să consultăm fcel mai recent catalog al CNC despre producțiile în curs ale anului (care e cel din… 2024; I get it, CNC, și mie mi-ar plăcea să mă prefac că 2025 nu s-a întâmplat), ne putem face o vagă idee despre ce filme ar mai putea urma să apară anul acesta — și, dincolo de comediile care par să fi fost făcute pentru anul 2006, nu 2026, găsim acolo promisiunea unor noi filme de Alexandru Solomon (cel despre ciclul de alegeri din 24/25 promite să fie incitant), Marius Olteanu (cu mult-așteptatul său sophomore film, Nu vom îmbătrâni împreună), Andreea Borțun (cu Malul Vânăt, cel mai anticipat debut românesc din ultimii ani) și Alina Manolache (cu O vară de nimic). Și, desigur, minim un film de Radu Jude, remake-ul său după Le journal d’une femme de chambre, de Luis Buñuel; și mai cred și că e foarte probabil să auzim câte ceva și dinspre triungiul canonic NCR-ist Puiu-Porumboiu-Mungiu. Vă mărturisesc însă că vestea care m-ar bucura cel mai tare ar fi ca Andrei Ujică să avanseze cât mai repede cu noul său proiect de film din ciclul dedicat culturii de masă moderniste, Meciuri și zile.

Deocamdată atât. Revin zilele viitoare cu un update post. Bissous!